Bunicul

Afară era un întuneric luminat doar de câteva stele, restul acoperite de norii luminaţi de luna plină apărută după ce seara se transforma în noapte. În unele părti ale curţii era zăpadă groasă, în altele era mocirlă. În bucătărie un semiîntuneric întreţinut de becul în jurul căruia bunica a pus un ziar. Nu am mai fost de mult timp la ea.
Eram cu vărul meu în vizită la bunica în acea zi din ianuarie. Mama vărului meu (sora tatălui meu), o ajuta pe bunica, tocmai au tăiat porcul… De fapt era tatăl vărului meu cel tăiat, nu porcul. Ceilalţi unchi ai mei l-au împuşcat, tranşat şi tăiat deja în bucăţi. Doar că bunica (care începuse să judece haotic, precum un copil), mătuşa mea şi vărul meu încă nu aflaseră că unchiul lipeseşte. Erau veseli şi fără griji. Eu încercam să mă port normal şi mi se părea că mă port cel mai normal dintre ceilalţi care mi se păreau că erau puţin prea agitaţi. Dar refuzam bucăţile de carne tocmai fierte pe care mi le dădea bunica. Oricum, nu eram suspect, ştiau că nu mă omor după carne, mai ales după carnea de porc.
Vărul meu mânca cu poftă şi îmi povestea nimicuri enervante, râzând prosteşte, ca de obicei, iar în timpul râsului îi mai cădea firmituri de pâine amestecate cu puţină carne… eu încercam să mă uit altundeva decât spre el, nu suportam imaginea grotească. Ca să scap de acolo i-am zis:

- Eu mă duc la televizor în cealaltă cameră.
- Dar este căldură acolo?
- Nu.
- Vin şi eu şi fac căldură.
- Lasă, mă descurc şi singur, tu nu trebuie să ajuţi pe bunica?
Intervine mătuşa:
- Nu trebuie, ne descurcăm noi două aici.

În sfârşit, măcar nu mai mănâncă... Pornim televizorul, ne uităm la un film prost, el aduce lemne, face focul şi începe să se încălzească în cameră.
Devine tăcut şi îmi spune că se simte rău şi vrea să meargă acasă să îl cheme pe tatăl său să vină mai repede şi el să rămână la el acasă. Nu ştiam cum să îl fac să nu afle că lipseşte tatăl său, aşa că îi propun să mergem în bucătărie la bunica să îi dea mătuşa ceva să îi treacă.
Ne întoarcem în bucătărie, mătuşa îi dă ceva medicament pentru stomac care avea mai mult efect Placebo decât unul real şi în scurt timp vărul iar se face roşu la faţă, semn de sănătate la el şi enervant de vesel. Din când în când, mai lua câte o bucată de carne fiartă pe care o înghiţea cu o poftă animalică.
În colţ, lângă sobă, moţăia bunicul, tuşea din când în când, era slăbit şi nimeni nu îl băga în seamă. Se ridică de pe scaun şi merge să se întindă în pat, cu paşi înceţi şi mişcări lente. Se întinde în pat, se întoarce cu spatele spre noi şi faţa spre perete. Bunica mai ia o pătură groasă şi o pune peste el. Eu eram tot mai confuz, tocmai pentru că tuturor li se părea normal. Vroiam să mă lămuresc pentru că nu mai suportam:

- Vere, tu îţi aduci aminte că bunicul a murit acum 10 ani?
- Da măi, cum să nu?! răspunde vărul pe un ton serios.
- Atunci ce caută aici? întreb iar, şi mai confuz
- L-a chemat bunica că îi era urât. Tu nu ştiai că s-a întors? Hahaha, ce prost eşti! râde vărul cu mândria unui om care ştie mai multe decât tine, având faţa rotundă, părul blond cu cărarea gen Hitler, tuns scurt şi ochii lui albaştri care la lumina focului de la sobă reflectau un roşu diavolesc.

Nu mai îmi era milă de el că muşca din tatăl său. Vroiam să mănânce până crapă, la propriu.